Filmam pentru Julius Meinl in Honduras!

Se termina filmarile pentru un nou documentar, genul de film pentru care, ca sa-l faci, drumul dus intors inseamna patru zile din viata ta: hai in Honduras!

Am plecat o echipa de patru oameni ca sa filmam intr-una din zonele unde se afla cele mai tari plantatii de cafea ale lumii. Client: Julius Meinl.

Poate mai dificil decat drumul in sine e pregatirea bagajului: cum faci sa inghesui in cat mai putine genti un Sony FS7 cu patru obiective si accesorii, un Canon 5D, un slider Rhino cu motion control, un kit de lumini cu stative cu tot si, ca sa fie tacamul complet – o drona DJI Phantom 3, cu telecomanda si 4 baterii care nu-s deloc mici.

Believe or not dar toate cele de mai sus au fost grupate in patru bagaje care contineau si hainele pentru 10 zile. Intrucat nu am luat un flight case dedicat cu interior croit pentru FS7 ci doar o geanta normala de camera am securizat camera cu tricouri, chiloti si ciorapi care au umplut toate spatiile goale din jurul ei. Si la fel cu toate celelalte echipamente.

Drona a constituit piesa centrală în jurul căreia am împachetat bagajul principal. Bine învelită și înconjurată de alte accesorii, încărcătoare, baterii, motorașe, toate învelite la rândul lor în câte o haină. Iar asta pentru că am ales să nu iau un flightcase dedicat pentru ea întrucât este oricum foarte fragilă și la felul cum se poartă oamenii cu bagajele prin aeroporturile lumii, indiferent câte semne cu fragil pui pe ea, tot praf ajunge.

Am vrut să fac și eu genul ăla de poză profi înainte de plecare cu toate echipamentele frumos aranjate – așa, pe laudă, ca uite ce de jucatii avem cu noi. Dar ca să faci așa ceva trebuie să pierzi mult timp pe care eu nu îl aveam – am avut o filmare chiar în seara dinaintea plecării, așa că lucrurile, în real life, arată cam așa:

Zborul dus a durat 36 de ore, plus drumul până la hotel. Și nu am menționat problemele de la vama din Honduras, unde am stat trei ore la poliție să ne amprenteze, să ne scaneze ochii și așa mai departe, dintr-un motiv care nu ni s-a explicat. Totul intr-o camera de doi pe doi, fara ferestre si fara aer conditionat.

Una din explicațiile pe care le-am auzit mai târziu a fost că cu câteva zile înainte de noi trecuseră pe acolo câțiva români care se pare că aveau treabă cu cartelurile de droguri din zonă…

Anyway, cert este că numele orașului în care am ajuns prima oară este San Pedro Sula, care printre altele este și capitala mondială a crimei. Ieșirile în oraș se făceau numai cu bodyguard înarmat care ne însoțea doar pe trase clar stabilite și fără să ne abatem de la drum. Doar două sau trei locuri din oraș erau ok de vizitat de turisti, bineînțeles doar pe timpul zilei. Fun, fun, fun.

Bodygoard-ul si in acelasi timp soferul nostru pe parcursul celor 5 zile de lucru a fost Puerto, un tip super solid de doi metri, fost “trupe speciale” care acum lucra in personal security. Unul dintre cei mai candizi oameni pe care i-am intalnit, dar cu cele mai triste povesti despre coruptie, prieteni omorati si gang-uri pe care le-am auzit vreodata; de fapt – singurele. Fara el, care sa ne explice regulile foarte stricte de safety ca sa o scoti la capat sanatos – si viu, in primul rand – din Honduras, nu ne-ar fi fost bine.

Bine că nu am avut de stat mult timp aici: după numai o zi ne-am îndreptat către plantațiile de cafea din zona Copan, unde ritmul de lucru de 15 ore pe zi (cu tot cu drumuri) ne-a ținut destul de ocupați, zic.

Prima zi, prima filmare, primul zbor cu drona – zdrang cu ea in copac! Nu e deloc amuzant cand ti se intampla asta pe cealalta parte a globului, intr-o tara in care probabil nu ai de unde sa inchiriezi alta drona si in care e de mirare oricum ca am ajuns cu toate echipamentele intregi 🙂

Din fericire totul a fost ok: Phantomurile s-au dovedit a fi, din experienta, niste drone foarte de incredere care chiar si lovite de frunze etc continua sa isi faca treaba. E adevarat ca am inlocuit cateva gimbal-uri si elice la viata mea, dar drona in sine – super fiabila. Probabil ar trebui sa ma gandesc sa o schimb cu un Phantom 4, are are senzorii aia de protectie…

Ca in toate zonele rurale din toate tarile calduroase pe unde am fost, oamenii sunt simpatici, zambitori, par fericiti.
Pana la urma, oricat de exotic suna o filmare in Honduras, tot un documentar agricol e 🙂

Din nou – super multumit de camera Sony FS7, care e in continuare work horse-ul Parcfilm la filmari.
Singurul pacat pe care i-l gasesc la filmarile cu mult soare este ca nu are un focus peaking mai puternic, poate intr-o culoare, ca la seria a7s sau cum are seria GH de la Panasonic.

Am plecat cu seria de zoom-uri Canon 16-35, 24-105, 70-200 + 100mm macro de la Carl Zeiss, dar m-am mai ajutat si de un Zeiss de 50mm f/1.4 pe care l-am imprumutat de la Tom Wilson.

La filmarea asta am plecat si cu noul achizitionat slider de la Rhino – cel mai misto slider pe care l-am vazut. Usor de instalat si de lucrat cu el, si nu ma refer doar stanga dreapta, ci in modul de motion control dar si de autopanoramare automata. Controllerul super intuitiv isi face foarte bine treaba. Din pacate nu l-am folosit la filmarea asta din cauza stilului de filmare hand held dar sigur o sa revin asupra performantelor lui intr-un alt articol.

După filmările din Honduras au urmat cele din Viena, Unde am mers la sediul central Julius Meinl să întâlnim creierele din spatele operațiunilor de procesare a cafelei.

Timp de câteva zile am descoperit cu uimire o mulțime de chestii interesante care se întâmplă înainte ca tu să bei cafeaua aia mișto. Ne-am întâlnit și i-am filmat pe toți capii de departamente, de la master blender la master roaster, în fine, câte un “master” pe fiecare domeniu:)

Am avut parte de o echipă foarte mișto, alături de minunatul Tom Wilson, răbdarea lui infinită și tonul vocii cald atunci când discută cu oamenii intervievați. Și nu doar el. Alex Ionescu și Lucian Cernat de la McCann au fost alături de noi zi și noapte și zbor și mașină și căruță:)